Tata, mama și-a lor fiică
Tremură-n casă de frică.
Nu știu cine, pe-nserate,
Toc-toc-toc la ușă bate.

Tata își vine în fire
Și ia o nuia subțire.
În mână cu nuielușa
Merge și deschide ușa.

Trei bătrâni cu albe plete,
Cu mișcări line, încete,
Se înclină toți deodată,
Salutând uimitul tată.

Și-i vorbesc cu voce blândă:
– „Numele meu e IZBÂNDA”;
– „Iar al meu e BUNĂSTARE,
Pentru cel sărac ce n-are”.

– „Eu IUBIRE mă numesc
Și acuma te poftesc:
Du-te-n casă, vă-nțelegeți,
Voi pe care îl alegeți?

Care să intre în casă
Și să-l ospătați la masă?
Chibzuiți și judecați,
Unul singur să chemați”.

Intră-n casă tata iară
Și le spune ce-i afară,
Și le spune ce și cum,
Pe cine să cheme acum.

Sare mama bucuroasă:
„Cheamă IZBÂNDA în casă!
Să avem succes și noi
Și-om mai scăpa de nevoi!”

Tata zice: „Mi se pare
Că îl chem pe BUNĂSTARE.
Toată viața am muncit
Și tot nu ne-am pricopsit.”

„Nu e bine, mama, tata!”,
Zice fata supărată.
„Casă plină de IUBIRE-i
Cea mai mare fericire!

Nu-i mânie, nu e ceartă,
Toți cu dragoste se poartă.
Nu-i cârtire, nu-i minciună,
Nici invidie sau ranchiună!”

„Adevăr grăiește fata”,
Și din ușă zice tata,
Cu o voce bucuroasă:
„Invităm IUBIREA-n casă!”

Toți se uită cu uimire,
Că primul intră IUBIRE,
După el IZBÂNDA care
E urmată de BUNĂSTARE.

Și apoi, cu voce blândă,
Le explică clar IZBÂNDA:
„Eu singur aș fi intrat
Dacă voi m-ați fi chemat.

Tot la fel și BUNĂSTARE,
De-i făceați doar lui chemare;
Dar l-ați chemat pe IUBIRE,
Cu care-avem însoțire.

Dacă IUBIREA lipsește,
Tot ce ai se irosește.
N-ai succes, n-ai avuție,
Nici viață în curăție.

Tot mereu cazi în păcat
Și n-ai cugetul curat.
Nu ai dragoste de frați,
De creștini adevărați.

Deci uniți-vă credința
Cu fapta, cu cunoștința;
Cunoștința cu-nfrânarea,
Înfrânarea cu răbdarea.

Cu evlavie vă purtați
Și cu dragoste de frați.
Să aveți în voi iubire
Pentru-ntreaga omenire.

Și să vă amintiți mereu
Cât de bun e Dumnezeu.
Să-L iubiți, să-L adorați,
Nu uitați ce-I datorați.”

Amin!